„Mulțumesc oamenilor care au crezut în mine!” Ludmila Evtodii lansează primul proiect solo din carieră - „Doamne, fă cu anii mei”

În plină toamnă calendaristică, interpreta Ludmila Evtodii și-a anunțat publicul din diasporă despre o importantă realizare a acestui an: lansarea primei sale piese solo -  „Doamne, fă cu anii mei” și a clipului în care cântăreața stabilită la Santander evoluează alături de instrumentiștii orchestrei basarabene „Moldovlaska”. Artista ne-a mărturisit că semnează ea însăși linia melodică a acestei piese și că producția este prima dintr-o serie de piese care urmează să ajungă la publicul larg.

 „Muzica a fost o parte importantă a vieţii mele dintotdeauna, m-a însoțit din fragedă copilărie. Și tot ceea ce se întâmplă acum este exact rezultatul gândurilor mele, al muncii mele. Visul mamei mele, al familiei mele, visul meu.

Trăiesc momente de revelație datorită celor care îmi sunt aproape, datorită oamenilor care m-au motivat și încurajat să ies în fața lor. 

Sunt o norocoasă că am atâția oameni lângă mine, cărora le mulțumesc pentru ajutor și sfaturi ori pentru simplul fapt că au fost lângă mine și au crezut în mine. Sunteți în sufletul meu” - ne-a mărturisit Ludmila Evtodii.

Textul producției muzicale este semnat de Cătălina Lungu, aranjamentul muzical - de Ion Mangîr, iar imaginile video au fost filmate în Republica Moldova de către băieții de la VioMark.

Ținuta vestimentară purtată de Ludmila Evtodii în imaginile video este o creație a designerului basarabean Vasile Vozian, stabilit și el în Spania.

O felicităm cordial pe Ludmila cu această ocazie și ne declarăm nerăbdători pentru următoarea lansare.

 Photo credit: VioMark

“E atât de plăcut să te culci la 5 dimineața!” Vera Stanila, patisiera care îndulcește petrecerile moldovenilor din Cantabria

Despre pasiunea moldovencelor pentru patiserie am vorbit în repetate rânduri. Astăzi, însă, aducem în lumina reflectoarelor povestea Verei Stanila - o tânără mămică, devotată creațiilor dulci, care de câțiva ani îndulcește petrecerile moldovenilor din Cantabria. Provocările prin care au trecut sunt de-a dreptul motivaționale, însă astăzi, poate afirma cu tărie: arborele familei stă de la baza succesului său: de la rădăcini și până la muguri!

Dragă Vera, vă cunoaștem mai puțin povestea stabilirii departe de casă. Cum ați ajuns în Cantabria? Cum v-a primit Spania?

Prin 2014, am ajuns aici împreună cu soțul meu, țin minte că eram printre primii cetățeni ajunși cu pașaport biometric. Le-am spus părinților că vin strict pe trei luni și nu mai mult, după care nu mai voiam niciunul dintre noi să ne întoarcem înapoi. Datorită părinților mei stabiliți aici mai mult de opt ani, nu am trecut prin atâtea greutăți prin care trec foarte multe persoane într-o țară străină. Pe timpul acela, mama mea avea o luptă cu cancerul, pe care a învins-o cu succes. 

Când am început să cunosc primii băștinași, mi-am creat senzația că nu mai există asemenea persoane cu suflet mare precum spaniolii. Ei sunt tot timpul cu dorința de a te ajuta în orice situație te-ai pomeni. Am cunoscut foarte multe persoane cu suflet mare, dar cel mai mult m-a frapat atitudinea medicilor, oriunde mergeam cu mama la control, nu le lipsea niciodată zâmbetul de pe față, se crea o atmosferă atât de plăcută, încât uitai pentru un moment că te afli într-un spital.

Există percepția că femeilor noastre le este foarte dificil să se integreze pe piața muncii spaniolă. Este adevărat? Cum ați depășit acest moment?

Nu aș spune că e atât de greu, doar că pentru asta trebuie să depui foarte mult efort. Patiseria nu e o muncă ușoară, dar când dorința e mare, poți reuși multe. Pot spune că este greu numai din motiv că spaniolii își susțin foarte mult producătorii băștinași, prin asta ei sunt puțin mai diferiți de noi. Avem de învățat foarte multe lucruri de la ei. Nu m-am grăbit niciodată să depășesc acest lucru, totul vine la timpul lui. La momentul de față sunt mulțumită cu succesul pe care îl am.

Povestiți-ne despre pasiunea pentru creațiile dulci. Cum ați înțeles că aceasta vă este vocația, că e ceea trebuie să faceți în viață? 

Această pasiune vine de la mama mea, mi-a invocat-o de mic copil. Când eram mică, mama mea făcea torturi de mireasă și de aici am început a deprinde frumosul. Pe vremea ceea, nu era atât de mult răspândit mixerul și se bătea totul manual, băteam până nu puteam desface degetele. Nici nu știu de câte ori adormeam pe așezate și nu mă punea mama la muncă, de vină era dorința mea de a-i vedea rezultatul și succesul. Tot mama pe timpul cela îmi era și profesoară de desen, anume ea mi-a pus baza în lumea culorilor care și acum mă ajută enorm de mult în ceea ce fac. 

Am înțeles că vine totul din copilărie, totuși nu aveam curajul să mă apuc singură să îl continui, sau poate dorința nu era atât de mare ca acum câțiva.

Ce desert este cartea de vizita a Verei Satanila?

Cu încredere pot spune despre prăjiturile “Pavlova” și tortul “Smântânel”, a cărui rețetă o moștenesc încă din strămoși.

Cantabria se bucură de o piață largă de cofetari. Cum faceți față concurenței? Prin ce sunt deosebite creațiile Dv?

De felul meu sunt o persoană timidă și chiar îmi era greu să fac pasul spre vânzări. Până când, o rudă, (ea se va recunoaște când va citi) mi-a dat un mare salt. Într-o seară, mi-a scris să îi trimit niște poze cu lucrări de-ale mele și eu neștiind pentru ce trimit, i-am trimis câte ceva. Dimineața când mă trezesc, văd o postare: “Recomand cu încredere Vera Stanila, face torturi, prăjituri la comandă” - de aici s-au pornit primele comenzi, una după alta.

Nu m-am gândit niciodată să alerg după concurență, fiindcă această meserie este plăcerea mea. Știți cum zice soțul meu: totul vine la timpul lui, tu mergi plutind lin după dorința ta și vei reuși. În viață, oricât ai alerga, după concurență fiecare om e apreciat în felul lui. 

Toate creațiile mele sunt elaborate din produse naturale și de înaltă calitate. Înainte de  înfrumusețarea unui tort, îmi place să ascult dorința clientului, să am răbdarea de a-l asculta și a ieși la un numitor comun.

Care sunt cele mai mari provocări ale meseriei pe care o aveți?

Visez la un local modest și totodată spațios, dotat cu tot echipamentul necesar pentru un patiser. Aceasta cred că este cea mai mare provocare nu numai a mea, dar și a oricăruia care muncește în acest domeniu.

Nu e simplu să îmbini meseria de cofetar cu viața de familie, socială, personală. Cum le reușiți pe toate? 

Dumnezeu m-a înzestrat cu o familie minunată, care mă susține în ceea ce fac. Plus la asta, fetița mea mă motivează nespus de mult, iar când văd ochii ei strălucind deasupra fiecărei lucrări, atunci îmi apar puteri duble. Având și un bebeluș, e puțin complicat, nici nu știu de câte ori m-am culcat pe la cinci dimineață. Copiii sunt mici și au nevoie și ei de atenția mea. Practic îmi rămâne timp să muncesc doar noaptea. E foarte plăcut să te duci în pat după o lucrare reușită, fie și la cinci dimineață, dar cel mai interesant e că îmi cade atât de mult pe suflet că nici somnul nu mă mai prinde. Nici nu știu de câte ori mă trezesc noaptea ca să de deschid frigiderul și să admir o creație. În final, dorința și plăcerea de a crea frumosul înving orice obstacol.

Vă rugăm să lăsați un mesaj pentru toți conaționalii din diaspora cantabrică. 

Să tindă mereu pentru a face tot ce le e pe plac sufletului. Să învețe a prețui și a trăi orice clipă. Fiecare zi pierdută în zadar nu se mai întoarce, viața e prea scurta ca să ne dăm seama când trece.

Vă mulțumim pentru acest interviu! Multă sănătate, succes și inspirație

Foto: Facebook/Vera Stanila 

"Tortul Medovik este cartea mea de vizită!" Angela Grosu, etalonul feminității întruchipat în deserturi fine

"Există două momente importante în viață: ziua în care ne naștem și ziua în care descoperim pentru ce ne-am născut" - anume acest citat ne-a venit în minte parcurgând istoria cantabrică a Angelei Grosu - făuritoare de creații dulci și pur și simplu o femeie carismatică. Deși a emigrat în Spania acum cca 16 ani, își cultivă pasiunea pentru patiserie de 2 ani, timp în care a reușit să adune în portofoliu lucrări absolut extraordinare. Despre cum le reușește pe toate, Angela a acceptat să își deschidă sufletul într-un interviu pentru blogul asociației noastre. 

Dragă Angela, vă cunoaștem mai puțin povestea stabilirii departe de casă. Cum ați ajuns în Cantabria? Cum v-a primit tărâmul spaniol? 

Povestea mea a început spectaculos, ținând cont de faptul că nu cunoșteam nimic atât despre țara dată, cât și despre detaliile mai puțin evidențiate (cum ar fi nativii, tradițiile și nemijlocit cultura spaniolilor, care ulterior urmau să mi se sculpteze adânc în inimă și personalitate). La fel ca mulți alți concetățeni moldoveni, am ajuns pe acest “tărâm” cu țelul de a-mi crea un viitor mai ușor și mai prosper. Despre tangența mea cu nativii de-a lungul acestor 16 ani, pot afirma cert că a fost una mai mult sau mai puțin ușoară, iar asta este individual, însă am dat peste oameni cu o bunătate și un simț al înțelegerii uimitor.

Există o percepție cum că e foarte greu, pentru femeile noastre, să se integreze în piața muncii din Spania. Este adevărat? Cum ați depășit acest moment? 

Fiecare produs își are cumpărătorul, astfel asociez eu provocările în viața unei persoane. Mereu m-am conformat circumstanțelor, iar cel care are un obiectiv real de atins, este rezistent încercărilor. Întotdeauna am fost pentru a trece peste neplăceri și greutăți (nu uităm că vorbim despre un alt stat, altul decât cel propriu) ca să-mi demonstrez mie că voi obține cu adevărat ceea ce mi-am propus.

Vorbiți-ne despre pasiunea pentru creații dulci. Cum ați înțeles că asta e vocația Dv, că e ceea ce trebuie să faceți în viață? Sau e doar un hobby?

Să fiu sinceră, prea invadate sunt rețelele de socializare cu publicitatea patiseriilor și succesul celor ce aleg această cale. Inițial am fost marcată și interesată pentru plăcerea personală de a-mi găti torturi mie și celor dragi. Plus la toate sunt fascinată atunci când am ocazia să învăț lucruri noi. Treptat, această pasiune (născută acum doi ani) a devenit și o sursă financiară pentru mine, așa încât am decis să îmbin utilul cu plăcutul. Cum am menționat anterior, pasiunea a apărut instantaneu, ca o scânteie ce mi-a aprins motivația, astfel torturile mele au devenit comenzi pentru prietenii mei din Spania, după care am început să iau și comenzile spaniolilor; nu știu cât va dura acest hobby, însă la sigur voi continua atâta timp cât îmi aduce dispoziție însuși procesul creației.

Ce desert este cartea de vizita a Angelei Grosu? 

Cei care spun că niciodată originea rădăcinilor nu te va părăsi indiferent de situație, au dreptate, fiindcă eu consider că tortul cu miere “Medovik”, foarte des gustat în copilărie și cu care delectam la rândul meu și băieții mei, este cartea mea de vizită. El aduce în savoare și aromă amintirile copilăriei. 

Cantabria se bucură de o piață largă de cofetari. Cum faceți față concurenței? Prin ce sunt deosebite creațiile Dv? 

Nu susțin concurența, eu doar petrec timpul frumos, conștientizând că pot aduce gust dulce în farfuria cuiva. Însă cu toate acestea, pot spune că mă dedic artei culinare date întrucât vreau să devin tot mai bună, de aceea nu mă concentrez pe cantitate, ci pe calitate. 

Prietenii cunosc principiile mele în prepararea deserturilor și dragostea pe care o pun în tot acest proces (ceea ce și-mi face deosebite torturile), iar asta mă bucură enorm. Mereu am fost un consumator atent la compoziția unui produs și acest criteriu îl aplic și preparatelor mele.

Care sunt cele mai mari provocări ale meseriei pe care o aveți? 

La feș ca și toți pasionații de patiserie și cofetărie, am și eu necesitățile mele, cum ar fi: o locație bine echipată și dotată conform standardelor, însă din nou nu mă refer la meseria în sine, ci la comoditatea mea de a găti mai bine și mai plăcut.

Nu e simplu să îmbini vocația de cofetar cu viața de familie, socială, personală sau altă meserie. Cum le reușiți? În ce se ascunde puterea femeii?

Pentru mine, provocările nu au reprezentat niciodată o dificultate, ba dimpotrivă au fost ocazii de a-mi ridica stima de sine și încrederea la fel în forțele proprii. Deși pe lângă deserturi am și eu un job și familie în care trebuie să investesc emoții și timp, deocamdată nu mă plâng căci fac ceea ce-mi place.

Vă rugăm să lăsați un mesaj pentru toți conaționalii din diaspora cantabrică.

Viața nu este drumul către fericire, fericirea însăși este un drum, iar micile obstacole zilnice sunt menite ca să mai tragă din timp (ele sunt viața), ca să ne învie din rutina zilnică, de aceea vă îndemn să trăiți viața aici și acum, iar oportunitățile absorbiți-le precum un burete se îmbibă cu apă. Multă baftă și motivație vă doresc!

Și noi vă urăm sănătate și multă inspirație! Vă mulțumim pentru acest interviu.

Photo credit: Facebook/Angela Grosu

"Secretul puterii mele este umorul!" Diana Pantaz, despre muncă, patiserie și provocările străinătății

Istoria Dianei Pantaz ar putea inspira cu ușurință subiectul unei cărți. Actriță de meserie, a reușit să își construiască, departe de casă, propria marcă de deserturi - Dulce Diana. Nu i-a fost ușor, însă munca, zâmbetul și plăcerea de a găti sunt armele care o ajută să cucerească lumea, să gătească prăjituri arătoase și, cum spune ea, cele mai bune plăcinte sau cornulețe cu bezea din Cantabria. Despre care sunt provocările drumului său, Diana a acceptat să vorbească într-un interviu pentru blogul asociației noastre. 

Dragă Diana, cunoaștem mai puțin povestea stabilirii tale departe de casă. Cum ai ajuns în Cantabria? Cum te-a primit tărâmul spaniol?

La fel ca și mulți alți moldoveni, în Cantabria am ajuns căutând o viață mai ușoară, dorind să muncesc și să mă descurc în viață. Aveam un copil mic și acest lucru mi-a oferit o motivație imensă de a lăsa în urmă totul, doar pentru a-i oferi un viitor mai bun. 

Am absolvit Facultatea de Arte a Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, studiasem 5 ani, uneori mai moderam câte o nuntă, montam câte un dans, însă începuse criza și nu mai era posibil să faci față lucrurilor doar prin studii. Apoi am plecat la muncă în Rusia, m-am întors la baștină, l-am născut pe Teodor și odată cu venirea lui am decis să plec unde mă duc ochii. Ochii m-au adus în Spania prin 2008, cu un contract de muncă în domeniul HoReCa, dar nu pentru mult timp, căci la scurt timp m-am angajat deja la un restaurant, ca și ajutor de bucătar. De aici a pornit totul, mulți ani i-am dedicat acestui domeniu, ajungând în funcția de bucătar. Se vorbea mult că mâncarea pe care o gătesc este foarte bună și așa am ajuns într-un ziar local. 

Tărâmul spaniol m-a primit foarte bine, am avut norocul să muncesc de la început. A fost foarte dureros departe de copil, însă Dumnezeu m-a ajutat să îl aduc lângă mine.

Există o percepție cum că e foarte greu, pentru femeile noastre să se integreze în piața muncii din Spania. Cum ai depășit acest moment?

Nu mi-a fost niciodată greu din acest punct de vedere, doar timp de 3 luni, când, nu mi-e rușine să spun că nu am avut nici ce mânca, însă vorbind cum puteam pe atunci, am ajuns să lucrez în multe restaurante faimoase, m-am descurcat mereu. După acea etapă grea, am găsit mereu de lucru, aveam ușile mereu deschise, puteam chiar să aleg. Trebuie doar să vrei, important este să nu te împaci cu lenea. 

Vorbește-ne despre cum ți-ai cultivat pasiunea pentru culinărie. Cum ai înțeles că asta e vocația te, că e ceea ce trebuie să faci în viață?

Niciodată nu m-am gândit că voi munci în acest domeniu, visul meu era să fiu dansatoare. Totuși, odată ajunsă în Spania, mi-am dat seama că îmi plăcea să pregătesc bucate. Cred că am moștenit asta de la bunica, ea a fost bucătar, gătea pentru tractoriștii de la brigadă. Eu nu știu să pregătesc mâncare "negustoasă", toate îmi ies gustoase, chiar și roșia cu sare îmi iese bună. 😃 Vocația mi s-a deschis ea singură ca și o scăpare, ca o ieșire din situație. Iar când îți place, te dedici cu inimă și cu suflet și atunci vin și rezultatele. De la început este greu, dar apoi culegi roadele.

Mezinul a avut probleme de sănătate la naștere și nu am putut reveni la restaurant, fiind nevoită să stau cu el acasă. Însă cum nu pot sta degeaba, am început să fac torturi: azi unul, mâine două, poimâne trei... Așa, mulțumită clienților, am ajuns să creez dulciuri deja de 4 ani. Astăzi, am clienți de toate naționalitățile. A fost o ieșire plăcută din situație.

Îmi place extrem de mult ceea ce fac, îmi place să văd oamenii împliniți și bucuroși, îmi place să văd ochii copiilor plini de bucurie, pentru că torturile înfrumusețează orice sărbătoare și îmi dau motiv să continui. Toate, datorită clienților. 

Totuși, eu am mai multe vocații, îmi place să fac glume și parodii pe rețele sociale, pentru că așa înveselesc lumea și așa mă înveselesc și eu. Uneori, e trist la bucătărie doar cu munca, iar glumele mă ajută. 

Ce desert este cartea de vizita a Dianei Pantaz?

Îmi e greu să răspund: cornulețele cu bezea, plăcintele - sunt foarte solicitate, de asemenea - macarons. Îmi e greu să mă opresc la un singur fel, mi se pare că toate mă reprezintă, conțin dragoste și suflet. 

Cantabria se bucură de o piață largă de cofetari. Cum faci față concurenței? Prin ce sunt deosebite creațiile tale?

Nu fac concurență, nici gând. Sunt mereu ocupată și nici nu realizez ce se întâmplă în jur. Despre Dulce Diana pot să vorbească clienții mei, ei sunt ambasadorii dulciurilor mele. 

Care sunt cele mai mari provocări ale meseriei pe care o ai? 

Provocarea mea este că lucrez într-o bucătărie mică de tot, deseori mai am nevoie de încă un frigider și asta mă apasă. Deocamdată sunt acestea, însă le tratez cu calm, într-o zi se vor rezolva toate, iar bucătăria se va mări. 

Nu e simplu să îmbini meseria de cofetar cu viața de familie, socială, personală. Cum le reușești pe toate?

Eu am o deviză: când nu mai poți, mai poți încă puțin. Bei un pahar de apă și continui drumul. Este foarte greu să te împarți între copii, școală, casă, mâncare, comenzi, cumpărături, dar sunt atât de ocupată încât nici nu simt oboseala. Totuși, seara cad din picioare. Le reușesc pe toate, căci nu am încotro. 

Motivația sunt copiii mei și faptul că îmi place munca mea. 

Secretul puterii mele este umorul, eu trec prin toate grație umorului. Atunci când râd mai mult, atunci îmi este mai greu. 

EU POT.

Te rugăm să lași un mesaj pentru toți conaționalii din diaspora cantabrică.

Dragi concetățeni, haideți să fim mai buni, mai uniți, mai blânzi, mai inimoși, să lăsăm criticile deoparte, să nu rănim prin vorbe, să lăsăm nevoile la o parte și să fim mai optimiști. Să sperăm mereu la mai bine, căci negativismul nu duce departe. Oamenii de omenie trec mai ușor prin toate.  

Îți mulțumim pentru timpul dedicat acestui interviu. Succes și inspirație!  

Photo credit: Facebook/@Diana Pantaz, Instagram/@Diana Pantaz

De la contabilitate, la patiserie! Tatiana Rotari: "Îmi place să creez frumosul și să aduc bucurii oamenilor!”

Pe Tatiana Rotari o cunoaște întreaga comunitate de moldoveni din Cantabria, dacă nu direct, atunci prin creațiile dulci pe care le semnează personalizat, deja de câțiva ani buni. Tânăra patisieră, originară din Bălți, a acceptat să vorbească despre pasiunile sale într-un interviu pentru blogul asociației noastre. Nu doar deserturile sunt punctul său forte. Se dedică multor activități și pe toate le reușește în egală măsură. Cum anume, aflați în interviu.

 

Dragă Tatiana, cunoaștem mai puțin povestea stabilirii tale departe de casă. Cum ai ajuns în Cantabria? Cum te-a primit tărâmul spaniol?

În Spania am venit cu mai bine de 5 ani în urmă. Cred că nu voi surprinde zicând că nevoia și lipsa m-au împins sa părăsesc meleagurile natale ca să ajung pe tărâm străin. Nici gând nu aveam pe atunci, considerându-mă patriotă și zicând nu o dată că "nici unde nu aș trăi decât în Moldova mea", că orașul Santander îmi va deveni a doua casă.

Aici am cunoscut oameni cu suflet mare, concetățeni, dar și spanioli, care m-au ajutat foarte mult și m-au susținut în momentele grele. Le sunt foarte recunoscătoare, datorită lor sunt astăzi aici împreună cu familia. 

Există o percepție cum că e foarte greu, pentru femeile noastre să se integreze în piața muncii din Spania. Cum ai depășit acest moment?

Știți, eu zic întotdeauna că dacă vrea, omul poate orice și găsește o mie de posibilități... Și o mie de scuze dacă nu vrea. Pe ideea aceasta eu merg în fiecare zi și nu doar în aspectul ce ține de muncă. Așa că cine vrea sa muncească, va munci oricând și oriunde, problema e că fiecare are cerințe și așteptări proprii legate de piața muncii. 

Vorbește-ne despre cum ți-ai cultivat pasiunea pentru culinărie. Cum ai înțeles că asta e vocația ta, că e ceea ce trebuie să faci în viață?

Cred că obișnuința îmi vine din familie. În casa mea niciodată nu s-a cumpărat tort la sărbători. Mama întotdeauna făcea copturi, prăjituri, tort la sărbători și fără ocazie specială. Așa mi-a intrat în obișnuință și mie. Primul tort în formă de ursuleț l-am făcut cu 12 ani în urmă, pentru fiul meu, când a împlinit primul anișor. Atât de mult voiam să-i fac un tort cu mâinile mele și să-l impresionez, să-l bucur. Îmi aduc aminte că am făcut și șablonul urs din carton. Copilul și invitații au rămas uimiți. 

Tot așa, una câte una, am început să primesc comenzi, la început de la prieteni și cunoscuți, de la cunoscuții lor, după care, din vorbă în vorbă, au început să intre și comenzi de la persoane pe care nu le cunoșteam.

Nu aș zice că torturile sunt vocația mea pentru toată viața, adică nu e doar una. Sunt o persoană creativa și întotdeauna mi-a plăcut să mă realizez prin lucruri făcute manual, asta îmi aduce satisfacție și liniște sufletească. Îmi place să creez frumosul în jurul meu, cu mâinile proprii, iar dacă mai pot și aduce bucurii altora, să fiu utilă în ceea ce fac, mă face și mai fericită.

Printre primele lucrări:

Ce desert este cartea de vizita a Tatianei Rotari?

Eu cred ca prăjiturile "macarons" ar putea fi demn considerate cartea mea de vizită: oricâți aș face, întotdeauna sunt puțini. Totuși, consider că la această întrebare mai bine ar răspunde cei care au avut ocazia să guste din creațiile mele.

Cantabria se bucură de o piață largă de cofetari, patisieri. Cum faci față concurenței? Prin ce sunt deosebite creațiile tale?

Nu particip la concurență și nu tind să fac cantități mari. Iau comenzi foarte limitate, atâtea câte mi-ar permite să-mi trăiesc viața așa cum îmi place, să-mi rămână timp pentru familie, sport și alte lucruri de care sunt pasionată. Nu vreau să devin rob al comenzilor, pentru că aici ai de ales sau viața personală, sau cofetăria (cei ce sunt în domeniu mă vor înțelege). 

Gustul, calitatea naturală a produselor, rafinamentul în decor și acuratețea - sunt criteriile după care-mi pot fi apreciate lucrările.

Care sunt cele mai mari provocări ale meseriei pe care o ai? 

Cred că lipsa unui local spațios, amenajat cu echipament și utilaj necesar pentru lucru este cea mai mare provocare pentru mine în ziua de azi.

Am avut dreptate, nu e simplu să îmbini meseria de cofetar cu viața de familie, socială, personală. Cum le reușești pe toate? Mai ales să nu adaugi în kg? 😊

Aici vine lozinca mea de toate zilele: "omul, dacă vrea,..." - este ceea ce am vorbit la capitolul muncii. Nu pot să stau și să nu fac nimic, ritmul meu de viață, de a le reuși pe toate, mă încântă și când seara ajung în pat obosită, ideea că nu am petrecut ziua în zadar îmi aduce satisfacție morală. 

Dar, ca să nu adaug în kg, mă ajută sportul și alimentația echilibrată pentru mine și toată familia.

Știm că ai o slăbicune aparte pentru păpușile Tilda. Cum ai început să le creezi? Presupun o muncă titanică...

De mic copil îmi plăcea să cos hăinuțe pentru păpuși Barbie, țin minte cum tăiam ciorapii sau tot rugam să-mi caute mama o fustă veche sau o haină nepurtată deja, ca s-o pot tăia. Acest tip de păpuși "tilda" le-am observat încă acum 13-14 ani, când abia apăruse Instagramul, m-am "îmbolnăvit" de ele, însă pe atunci, neavând o bază de materiale necesare și nici o mașină de cusut, nu aveam posibilități sa încep a coase păpuși. 

Așa am trăit cu ideea mulți ani, până când iarăși am dat de fotografii cu păpuși pe Instagram și am decis ca încerc să fac și eu una, am cumpărat o mașină de cusut, am cautat și am achiziționat toate materialele necesare, piele, stofe, mic decor. Așa, de la 5 seara, până la 4 dimineața, s-a născut prima mea păpușă. Acum păpușile sunt o alinare a sufletului meu, le fac cu mare drag, însă trebuie să învăț să fiu mai răbdătoare și sa lucrez pe etape, căci nu am răbdare să vad mai repede rezultatul și pot sta o noapte întreagă fără să observ cum trece timpul.

Te rugăm să lași un mesaj pentru toți conaționalii din diaspora cantabrică.

Tindeți să faceți lucruri care vă aduc fericire și bucurie în fiecare zi, căci fiecare zi este o mică viață trăită de noi!!

Îți mulțumim pentru timpul dedicat acestui interviu. Succes și inspirație! 

Photo credit: Arhiva personală/Tatiana Rotari, Instagram/@sweetbaker.std, Instagram/@tati.dolls.espana