El - floreștean, ea - bucureșteancă: „Suntem soț și soție, conducem același camion. Dumnezeu merge în față, noi - în spate!”

În Regatul Spaniei, cca 1/4 dintre șoferi, transportatori sunt cetățeni de origine străină. E și cazul multora dintre basarabenii din Provincia Cantabria, care sunt autonomi sau urcă zilnic la volanul camioanelor din flota zecilor de companii de transport din această regiune. Ilie Vizitiu, din Vărvăreuca (Florești) a îmbrățișat acest job în „alianță” cu jumătatea vieții. Alina este bucureșteancă și a fost cea care a insistat ca soții să devină modelul perfect de echipaj. Două maluri de Prut care s-au unit în Cantabria, doi soți care împart același volan, doi părinți care la plecare se roagă să revină cu bine acasă! Vă îndemnăm să le cunoașteți povestea -  o istorie despre iubire, curaj și pasiune pentru motoare.

Alina: 

„Mă numesc Alina Cristina Dorcu, sunt bucureșteancă. Soțul meu se numește Ilie Vizitiu, e originar din satul Vărvăreuca, raionul Florești. Ne-am cunoscut în 2008, în Spania, iar din acel moment suntem împreună la bine și la greu, avem doi copii minunați: Marco - de 16 ani și Valentina - de 9 ani. Am reușit să construim o familie puternică și împlinită.

Pasiunea mea pentru camioane vine din familie, îmi circulă prin vene. Tatăl meu este șofer de camion de mulți ani. Toată viața mi-au plăcut mașinile de tonelaj mare și mereu ziceam: într-o zi voi conduce și eu una. Așa că zis și făcut. Ideea a fost a mea, dar s-a materializat cu ajutorul cumnatului Andrei, care tot încerca să ne convingă să ne scoatem permisul. Cu greu l-am convins pe soț să facem acest pas, dar am reușit și ne-am apucat de treabă.

Sacrificiul a fost enorm, munceam din zori de zi ca să strângem bani și seara să mergem la lecții. Adormeam târziu, cu cărțile în mâini, iar a doua zi o luam de la capăt: muncă, lecții, studii și tot așa câteva luni la rând. A fost foarte greu, dar a meritat din plin tot acest sacrificiu. 

În prezent, suntem angajați la firma de logistică și transport „MARGUTSA” - una din cele mai mari companii de transport din Cantabria. Am ales-o din mai multe motive: este aproape de casă și deține prestigiul unei companii serioase, care respectă și apreciază șoferul.”

Ilie: 

„O zi de muncă este pentru noi o aventură de fiecare dată, începe cu prezentarea la locul încărcării, iar după încărcare începe pregătirea propriu-zisă a camionului pentru călătorie: alimentarea cu diesel, ad-blue, apă pentru ștergătoare, revizia vizuală, verificarea nivelului de ulei, antigel, a roților, pastilelor de frânare și când e totul gata, pornim la drum. Conducem câte 4 ore și jumătate, apoi schimbăm cardurile și ne schimbăm cu locul, fiecare maxim 9 ore pe zi. Și tot așa până ajungem la destinație, unde descărcăm marfa și încărcăm înapoi cutii goale. Muncim 21 de ore, care includ încărcarea, descărcarea și condusul, apoi suntem obligați să facem o pauză de 9 ore. Așadar, având la dispoziție 21 de ore, avem timp suficient să ajungem la destinație și la fiecare sfârșit de săptămână ne permitem luxul să ajungem acasă, lângă copii. Facem ruta fixă Spania-Franța, de obicei suntem responsabili de livrările urgente de piese auto.  

Avantajul acestei meserii în echipaj este TIMPUL dublu pe care îl avem la dispoziție pentru condus, în comparație cu șoferii care muncesc singuri. 

Credem că secretul succesului nostru la volan este încrederea, înțelegerea reciprocă, liniștea sufletească, răbdarea la infinit, curajul, atenția maximă la drum și gândul la Dumnezeu în permanență: El în față și noi în spate! 

Cea mai dureroasă provocare este atunci când ajunge momentul să îți iei rămas bun de la copii, să le spui că mami și tati sunt mereu cu ei și ei sunt mereu în inimile noastre. Apoi viața socială, timpul liber, medicul - toate acestea se rezolvă când le vine rândul, la momentul potrivit. Fiind angajații acestei companii, deocamdată e totul bine, criza și scumpirile nu au afectat șoferii.”

Alina:

„Consider că dacă ai un obiectiv, îl poți realiza. Ne-a fost foarte greu, dar cu trudă și sacrificiu, credință în Dumnezeu, tot timpul vom merge cu fruntea sus. Le poți pe toate atunci când crezi că vei reuși!”

Ilie:

„Noi nu avem crize, nervi, certuri, neînțelegeri, mai ales la capitolul condus o mașină de aproape 17 m de lungime, 4m de înălțime și o greutate de 41 de tone. Râdem, glumim, ne distrăm, facem planuri, dar niciodată nu ne luăm ochii de la drum. Pentru mine, cheia bunei înțelegeri este încrederea în primul rând, încrederea în parteneră. Soția trebuie să îți fie o prietenă devotată, muza care să te inspire, colega care nu te lasă să te plictisești, persoana de care ai mereu de învățat, mama care are grijă de tine și de copiii tăi. Eu sunt un bărbat foarte mândru de alegerea sa. 

Niciodată, categoric, nu aș accepta să muncim separat. Am muncit mereu cot la cot și am ajuns la concluzia că numai împreună putem învinge toate încercările vieții, oricât de dure ar fi. De fiecare dată când plecăm de acasă avem același vis: să ne întoarcem cu bine la copii. Nu tindem să avem camioane proprii. La început a fost o necesitate ca la toată lumea, dar venită dintr-o pasiune foarte mare. Meseria aceasta este foarte molipsitoare și intră foarte repede în sânge! Purtăm cinstea și respectul tuturor acelora care se află în spatele unui volan. Drumuri bune și Doamne ajută!”

Photo, video credit: Arhiva Personală 

„Sunt bucătar la un cămin de bătrâni din Santander (Spania) și vreau să vă spun cum e!”

Din mâinile Victoriei Stropșa - o moldoveancă din Pereni, Hâncești, ies sute de porții de mâncare făcută cu dragoste, ce înmoaie zilnic inimile celor cca 300 de bătrâni din cadrul căminului de bătrâni „La Caridad”, din orașul Santander. Tânăra de 33 de ani își pune zâmbetul pe față și, zi de zi, începând cu 6:00 dimneața, pregătește feluri și feluri de mâncare pentru vârstnicii beneficiari ai azilului. Victoria și-a dorit să împărtășească din gustul acestei meserii deloc ușoare, cu aromă de amintiri și gânduri la miile de bătrâni singuratici și flămânzi din Republica Moldova. Ce ne-a mărturisit, vedeți mai jos.

„Numele meu este Victoria Stropșa, am 33 de ani și sunt în Spania împreună cu familia mea deja de 9 ani. Ca și orice basarabean care a pășit hotarele țărilor străine, voi vorbi cu un dor apăsător de casă, dar cu recunoștință pentru faptul că aici ne-am regăsit și viitorul nostru îl construim aici zi de zi. Drumul meu în Spania nu a fost mereu unul tocmai ușor, am început de jos, am muncit din greu, am vărsat lacrimi dar mereu am avut o speranță. Astăzi, pot spune din suflet că sunt mândră că nu am renunțat și am ajuns până aici, îndeplinesc funcția de bucătar într-un cămin pentru bătrâni și fac asta cu toată dăruirea și dragostea, pentru că bucătăria în general este precum iubirea: ori te implici cu totul, ori nu te implici deloc.

Pasiunea pentru gătit cu siguranță vine de la mama mea, de mică îi urmăream fiecare pas și rețetă din bucătăria noastră, iar momentele când găteam împreună erau incomparabile.

O zi ordinară din viața mea începe de cele mai multe ori dis-de-dimineață, cu puțină furie pe alarmă, dar cu gândul că urmează să aduc zâmbetul pe fața a 300 de bătrânei care puteau fi părinții, buneii, prietenii sau chiar rudele noastre. Zilele de odihnă sunt ca și curcubeul după ploaie (râde) - vin și pleacă în același moment, însă atunci când faci ceva din suflet și nu din obligație, îți poți crea momentul tău de odihnă chiar gătind cu pasiune. Să începi munca la 6:00, pentru ca la 13:00 să ai mâncarea gătită pentru 300 de persoane nu e chiar floare la ureche...

Suntem 5 oameni la bucătărie - bucătarul-șef, doi bucătari și doi ajutori de bucătari, iar atunci când intru pe ușă eu, nimeni nu mai poate fi trist. Sunt nebunatică de fire, căci când ești mâhnit nu iese nici mâncarea. Facem câte 5 feluri pe zi, în cantități mari. 

Persoanele de vârsta a treia mănâncă de toate, doar că uneori au nevoie de un pic mai multă dragoste în mâncare, pentru a nu simți povara anilor care se duc și din păcate înapoi nu se mai întorc, nu este nevoie de rețete sau principii specializate, ne inspirăm din aproape orice pentru a le pregăti meniurile. Am câteva  reţete proprii, dar mai mult reinterpretări, majoritatea reţetelor folosite de mine în bucătărie sunt citite, văzute, auzite undeva. Urmăresc și bloguri cu rețete, sunt informată cu noile trenduri din domeniul bucătăriei. Orice se poate transforma într-o sursă de inspirație atunci când există drag de munca pe care o îndeplinești! 

Munca în bucătărie mi-a oferit ocazia să experimentez, să personalizez felurile de mâncare preparate, să fiu mai inventivă, să explorez lumea minunată a gustului, să mă bucur de fiecare minut petrecut în bucătărie, fie că este acasă sau la muncă!

 

A lucra la un azil este o provocare pentru oricine, însă o provocare frumoasă, depinde de noi înșine cum percem această meserie din punct de vedere moral/psihologic, iar eu mereu încerc să văd partea pozitivă, să începem fiecare zi de muncă cu zâmbetul pe față și să o închei la fel. Cea mai mare provocare cred că este regimul de muncă, orele în șir nemâncate, lucrate în picioare, cu multă oboseală. Însă te gândești pentru ce faci toate astea și ți se alină orice gol de pe suflet.

Tare aș vrea ca și buneii noștri din Moldova să trăiască măcar o zi cum trăiesc cei de la căminele de aici. Au toate condițiile necesare: frizerie, sală de sport, biserică... au parte de mâncare echilibrată în fiecare zi. Bătrânii noștri nici nu își aduc aminte când au mâncat pește ultima oară. Ori de câte ori pun mâncarea pe foc, zic: Doamne, ce mult aș vrea ca mâncarea aceasta să ajungă în azilurile și spitalele de acasă...

Nicio muncă, indiferent de domeniu, nu te poate îndepărta de familia ta în niciun fel, timpul liber chiar dacă este puțin, poate fi îndeajuns o dată ce lăsăm gadget-urile și îl petrecem productiv. Dimpotrivă, având mai puțin timp liber, am învățat să îl prețuiesc mai mult, să îl ofer lucrurilor cu adevărat importante din viața mea și familiei mele, care este absolut mândră de funcția pe care o îndeplinesc.

MESAJ PENTRU DIASPORĂ

Am plecat toți din același motiv, avem toți aceleași scopuri și sperăm că într-o bună zi ne vom întoarce acasă, cu siguranță asta se va întâmpla, însă până atunci, dragii mei basarabeni, să fim puternici, să trăim fiecare moment mândri de cine suntem și ce facem, iar în ciuda greutățile care ne ating, să nu cedăm și să mergem mai departe!

Trebuie să facem doar lucruri frumoase - sunt tot ce vom lua cu noi acolo Sus... Viața e prea scurtă ca să fim triști și amărâți!” - susține curajoasa eroină a articolului.

Photo credit: arhiva personală, Residencia La Caridad de Santander

Un tânăr cu rădăcini basarabene a devenit campion național la box în Spania: „În spate port ani de muncă, sacrificii și dureri!”

Anii de antrenamente și performanțele tot mai înalte în box s-au încoronat cu o medalie de aur pentru Eduard Ionuț Curmei. Boxerul de 18 ani, stabilit în El Astillero (Cantabria) a avut o prestație de excepție în cadrul Campionatului Național de Box, desfășurat la sfârșit de octombrie la Crevillente, Comunitatea Valencia. 

Pe 22 Octombrie, Eduard Ionuț Curmei, din Selecția Cantabrică de Box, a devenit campion național la categoria Tineret, greutatea 75 de kilograme. Tânărul boxer a evoluat la Campionat în calitate de discipol din partea Centrului de Andrenamente al celebrului boxer Daniel Rasilla (Maliaño) - multiplu campion mondial și național și notoriu promotor al boxului profesionist. Boxerii lui Rasilla au ridicat două medalii de aur, una de argint și trei de bronz în cadrul competiției naționale.

„Am luat aurul după 4 lupte, 3 dintre ele fiind câștigate din primul asalt. Sunt foarte fericit pentru munca depusă. Le mulțumesc tuturor, întâi de toate antrenorului meu - Daniel Rasilla și părinților mei, fără de care nu ar fi fost posibilă obținerea acestui rezultat. Le mulțumesc pentru că devin tot mai bun în fiecare zi, pentru munca investită în mine. Mulțumesc tuturor celor care au crezut în mine și m-au susținut. Urmează o perioadă de creștere și muncă pentru alte titluri!” - afirmă campionul supranumit „The Killer” („Ucigașul”). 

„Mulți ani de muncă te-au transformat în ceea ce ești astăzi și în viitorul care ne așteaptă. Sunt extrem de mândru de sportivul care ai devenit și mai ales de persoana ta! Eduard, mărețule, ai meritat-o din plin! Încă un titlul pentru Cantabria și pentru Centrul de Antrenamente” - susține Daniel Rasilla - mentorul lui Eduard.

Eduard Ionuț Curmei ne-a mărturisit de asemenea că s-a născut în România, mama fiind de naționalitate română, iar tatăl - născut în Republica Moldova.

„Sunt născut la Piatra Neamț, iar la vârsta de 3 ani și jumătate am ajuns în Spania împreună cu familia mea. Fac sport de când am ajuns aici. Am început cu fotbal, am continuat cu karate vreme de 6 ani. Nu mi-au plăcut aceste tipuri de sport și așa am ajuns să fac box la vârsta de 9 ani pentru a învăța să mă apăr. A început să îmi placă tot mai mult, mi-am dorit să ies pe ring și așa am început lecțiile de pregătire pentru competiții. Am debutat la vârsta de 15 ani și câștigam din primul asalt. După câteva lupte, tatăl antrenorului meu m-a supranumit The Killer înainte să decedeze. M-a numit așa pentru că învingeam înainte de limită la fiecare competiție.

Victoria la acest Campionat al Spaniei înseamnă foarte mult pentru mine, pentru că în spate stau mulți ani de muncă, sacrificii și dureri. Fără ajutorul părinților și al antrenorului meu ar fi fost imposibil. Sunt sigur că acesta e doar începutul pentru multe alte titluri!” - ne-a mărturisit tânărul boxer.

Îi adresăm sincere felicitări pe această cale și ascensiune fără primejdii în acest sport marțial!

Photo credit: Gimnasio Daniel Rasilla, Instagram