„Sunt bucătar la un cămin de bătrâni din Santander (Spania) și vreau să vă spun cum e!”

Din mâinile Victoriei Stropșa - o moldoveancă din Pereni, Hâncești, ies sute de porții de mâncare făcută cu dragoste, ce înmoaie zilnic inimile celor cca 300 de bătrâni din cadrul căminului de bătrâni „La Caridad”, din orașul Santander. Tânăra de 33 de ani își pune zâmbetul pe față și, zi de zi, începând cu 6:00 dimneața, pregătește feluri și feluri de mâncare pentru vârstnicii beneficiari ai azilului. Victoria și-a dorit să împărtășească din gustul acestei meserii deloc ușoare, cu aromă de amintiri și gânduri la miile de bătrâni singuratici și flămânzi din Republica Moldova. Ce ne-a mărturisit, vedeți mai jos.

„Numele meu este Victoria Stropșa, am 33 de ani și sunt în Spania împreună cu familia mea deja de 9 ani. Ca și orice basarabean care a pășit hotarele țărilor străine, voi vorbi cu un dor apăsător de casă, dar cu recunoștință pentru faptul că aici ne-am regăsit și viitorul nostru îl construim aici zi de zi. Drumul meu în Spania nu a fost mereu unul tocmai ușor, am început de jos, am muncit din greu, am vărsat lacrimi dar mereu am avut o speranță. Astăzi, pot spune din suflet că sunt mândră că nu am renunțat și am ajuns până aici, îndeplinesc funcția de bucătar într-un cămin pentru bătrâni și fac asta cu toată dăruirea și dragostea, pentru că bucătăria în general este precum iubirea: ori te implici cu totul, ori nu te implici deloc.

Pasiunea pentru gătit cu siguranță vine de la mama mea, de mică îi urmăream fiecare pas și rețetă din bucătăria noastră, iar momentele când găteam împreună erau incomparabile.

O zi ordinară din viața mea începe de cele mai multe ori dis-de-dimineață, cu puțină furie pe alarmă, dar cu gândul că urmează să aduc zâmbetul pe fața a 300 de bătrânei care puteau fi părinții, buneii, prietenii sau chiar rudele noastre. Zilele de odihnă sunt ca și curcubeul după ploaie (râde) - vin și pleacă în același moment, însă atunci când faci ceva din suflet și nu din obligație, îți poți crea momentul tău de odihnă chiar gătind cu pasiune. Să începi munca la 6:00, pentru ca la 13:00 să ai mâncarea gătită pentru 300 de persoane nu e chiar floare la ureche...

Suntem 5 oameni la bucătărie - bucătarul-șef, doi bucătari și doi ajutori de bucătari, iar atunci când intru pe ușă eu, nimeni nu mai poate fi trist. Sunt nebunatică de fire, căci când ești mâhnit nu iese nici mâncarea. Facem câte 5 feluri pe zi, în cantități mari. 

Persoanele de vârsta a treia mănâncă de toate, doar că uneori au nevoie de un pic mai multă dragoste în mâncare, pentru a nu simți povara anilor care se duc și din păcate înapoi nu se mai întorc, nu este nevoie de rețete sau principii specializate, ne inspirăm din aproape orice pentru a le pregăti meniurile. Am câteva  reţete proprii, dar mai mult reinterpretări, majoritatea reţetelor folosite de mine în bucătărie sunt citite, văzute, auzite undeva. Urmăresc și bloguri cu rețete, sunt informată cu noile trenduri din domeniul bucătăriei. Orice se poate transforma într-o sursă de inspirație atunci când există drag de munca pe care o îndeplinești! 

Munca în bucătărie mi-a oferit ocazia să experimentez, să personalizez felurile de mâncare preparate, să fiu mai inventivă, să explorez lumea minunată a gustului, să mă bucur de fiecare minut petrecut în bucătărie, fie că este acasă sau la muncă!

 

A lucra la un azil este o provocare pentru oricine, însă o provocare frumoasă, depinde de noi înșine cum percem această meserie din punct de vedere moral/psihologic, iar eu mereu încerc să văd partea pozitivă, să începem fiecare zi de muncă cu zâmbetul pe față și să o închei la fel. Cea mai mare provocare cred că este regimul de muncă, orele în șir nemâncate, lucrate în picioare, cu multă oboseală. Însă te gândești pentru ce faci toate astea și ți se alină orice gol de pe suflet.

Tare aș vrea ca și buneii noștri din Moldova să trăiască măcar o zi cum trăiesc cei de la căminele de aici. Au toate condițiile necesare: frizerie, sală de sport, biserică... au parte de mâncare echilibrată în fiecare zi. Bătrânii noștri nici nu își aduc aminte când au mâncat pește ultima oară. Ori de câte ori pun mâncarea pe foc, zic: Doamne, ce mult aș vrea ca mâncarea aceasta să ajungă în azilurile și spitalele de acasă...

Nicio muncă, indiferent de domeniu, nu te poate îndepărta de familia ta în niciun fel, timpul liber chiar dacă este puțin, poate fi îndeajuns o dată ce lăsăm gadget-urile și îl petrecem productiv. Dimpotrivă, având mai puțin timp liber, am învățat să îl prețuiesc mai mult, să îl ofer lucrurilor cu adevărat importante din viața mea și familiei mele, care este absolut mândră de funcția pe care o îndeplinesc.

MESAJ PENTRU DIASPORĂ

Am plecat toți din același motiv, avem toți aceleași scopuri și sperăm că într-o bună zi ne vom întoarce acasă, cu siguranță asta se va întâmpla, însă până atunci, dragii mei basarabeni, să fim puternici, să trăim fiecare moment mândri de cine suntem și ce facem, iar în ciuda greutățile care ne ating, să nu cedăm și să mergem mai departe!

Trebuie să facem doar lucruri frumoase - sunt tot ce vom lua cu noi acolo Sus... Viața e prea scurtă ca să fim triști și amărâți!” - susține curajoasa eroină a articolului.

Photo credit: arhiva personală, Residencia La Caridad de Santander